Cruce şi Înviere

Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim.

După păcatul lui Adam, natura umană a fost distrusă de despărţirea de Dumnezeu. Păcatul a sfâşiat haina ţesută de Dumnezeu omului din multe daruri şi puteri ale sale, care depăşesc cu mult aptitudinile actuale ale noastre, care, în comparaţie cu acelea sunt doar nişte palide tresăriri ale chipului lui Dumnezeu în noi. Ce este acum inteligenţa, frumuseţea, înţelepciunea şi bunătatea faţă de cele pe care le dobândeşte omul sfinţit de prezenţa lui Dumnezeu.

Dar această sfâşiere nu a durat în veci, ci Însuşi Hristos – Dumnezeu, s-a întrupat şi apoi ne-a oferit sărbătoarea Sfintelor Paşti ca şi trecere de la viaţa şi fiinţă profund marcate de păcat, la existenţă care oferă fiecăruia posibilitatea îndumnezeirii în sânul lui Dumnezeu. Prin Paştile Sale, din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos – Dumnezeu ne-a trecut pe noi (Slujba Sfintelor Paşti).

Această trecere nu s-a făcut decât prin Cruce şi Înviere şi, întrucât fiecare are obligaţia să urmeze vieţii lui Hristos, ne revine şi nouă obligaţia să trecem şi noi de la o viaţă mortificată de fapt, la o viaţă prin Dumnezeu şi implicit dătătoare de viaţă. De aceea şi autorii care au scris în Filocalie spun şi ei că aceia care duc o viaţă străină de Dumnezeu sunt morţi de fapt, chiar dacă trăiesc, şi nu se prea deosebesc de necuvântătoare.

Spre deosebire de aceia se află cei care au auzit îndemnul lui Hristos: Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să îşi ia Crucea sa şi să îmi urmeze Mie. (Marcu VIII,34). Parafrazat El spune: cel ce vrea să fie viu alături de mine, să nu mai fie egoist şi să-şi asume toate responsabilităţile sale şi să-I urmeze Lui.

Învierea este, în mod logic, strâns legată de Cruce şi Crucea rămâne un simplu instrument de tortură fără Înviere. Abia atunci puteau sectarii spune că Sfânta Cruce este un obiect de necinste. DAR HRISTOS A ÎNVIAT şi CU ADEVĂRAT A ÎNVIAT! Şi astfel Sfânta Cruce devine un semn prin care noi ne umplem de biruinţă sufletească şi trupească. Trupeşte avem mai multă nădejde în Dumnezeu, avem încrederea că suntem fiii lui Dumnezeu, avem speranţa că Dumnezeu este cu noi în primejdiile şi necazurile care ne stau înainte. Duhovniceşte avem puterea să ne apropiem mai mult de asemănarea cu Dumnezeu, păcatul ne este mult mai uşor să îl învingem pentru că avem însuşi harul său.

Întrebarea este cum primim totuşi harul său că nu doar putem să ne gândim la Iisus Hristos şi gata ne ajută nouă şi ne dă nouă puterea Sa. Sfinţii Părinţi au primit Duhul lui Dumnezeu şi puterea de a ne da nouă învăţăturile care ne duc la mântuire. Toţi Îl mărturisesc şi noi suntem obligaţi să îi ascultăm deoarece ei sunt cei în care Dumnezeu şi-a găsit locaş prin viaţa lor sfântă şi plină de înţelepciune. Nu noi ca să mai primim ceva la biserică, ci ei înşişi în baza unor descoperiri dumnezeieşti au spus că Sfântul Duh se sălăşluieşte în noi prin Sfintele Taine şi noi ne primenim prin primirea lor: Botezul, Mirungerea, Spovedania, Împărtăşania, Maslul şi Cununia, şi unii mai primesc autoritatea şi puterea ca să le facă acestea şi aceasta printr-o altă Sfântă Taină: Preoţia.

Ec. Ilie Caraghiaur,
Student anul II, Facultatea de Teologie Ortodoxă “D. Stăniloae” Iaşi