De veghe în lanul suferinței

Pentru câteva clipe, în noaptea de Înviere bolnavii și medicii lasă la o parte rolul de străjer și condamnat la suferință, alăturându-se slujbei ce se aude din capelă, perindând pe holurile spitalului în jurul paraclisului alături de părintele ce poartă evanghelia în mâini. Saloanele sunt aproape pustii, doar cei țintuiți la pat, ce aud ca prin vis printre perfuzii și medicamente Hristos a înviat! nu pot coborî, mângâindu-se cu lumina pe care ceilalți o aduc sus pe etaje sau cu ofrandele primite de la credincioși (cozonac, pască și ouă roșii). Așa arată sărbătoarea Învierii într-un spital de neurochirurgie, unde rata mortalității este la fel de mare precum și credința în salvare, venită atât din partea medicilor, cât și prin puterea Sfântului Duh, prin rugăciunile și slujbele ținute la căpătâiul bolnavului. Nu întâmplătoare este această trimitere din introducere la noaptea Învierii căci de multe ori pacienții secțiilor acestui spital sunt parcă chemați înapoi din lumea de dincolo prin miracole medicale și de credință, medici, asistenți, familie și nu în ultimul rând preot fiind o echipă ce strigă pe nume, strigă la viață pe acei care din diferite motive/pricini par să treacă pragul într-o clipă dincolo. Fiecare minut contează, de aceea nu de puține ori la ore matinale sau la cele mai târzii din noapte, sunt chemat a răspunde acestor solicitări, împărtășind, miruind, citind rugăciuni de dezlegare aflaților pe ultima sută de metri înaintea lui Hristos, mângâind duhovnicește familia (care de cele mai multe ori nu este pregătită pentru un astfel de șoc emoțional), întărindu-i să lupte alături de bolnav în lungul drum al revenirii după accident sau intervenția chirurgicală. Statisticile sunt îngrijorătoare în ceea ce privște gradul de producere a traumatismelor cranio-cerebrale (al căror tratament constituie profilul medical al spitalului de neurochirurgie „Sfânta Treime” Iași, și nici chiar numele instituției nu a fost ales întâmplător căci iată, sus, în cer lucrând trinitatea cerească iar aici pe pământ, medic, biserică și familie conlucrând asemeni unei trinități omenești, de veghe în lanul suferinței.

Calamitatum habere socios miseris est solatio spune un dicton latin (este o mângâiere pentru cei nenorociți să aibă tovarăși în suferință), bolnavi de diferite vârste (căci boala nu alege) pot fi întâlniți pe patul de spital (dacă la adulți, cauzele producerii acestor traumatisme ar fi accidentele de circulație, de muncă, leziunile provocate de creșterea agresivității în familie, a delicvenței ca efect al degradării situației economico-sociale a populației, a consumului de alcool și chiar a consumului de droguri); la copii, ce reprezintă o categorie aparte, fiind cea mai vulnerabilă și mai expusă, cauzele traumatismelor cerebrale sunt fie accidentele de circulație și a căderilor din cauza lipsei capacității de apărare și a nesupravegherii, fie a creșterii agresivității domestice, cum ar fi „sindromul copilului bătut”, politraumatismele fiind principala sursă de mortalitate la copii, remarcând-se în special după anii ‘90 o creștere a numărului de cazuri și a severității acestora. Dincolo de aceste statistici sumbre, rămâne un adevăr demn de luat în seamă: salvați copiii și conștientizați cât e de important darul vieții!

Aflat pe patul de spital, unde suferința e la ea acasă, omul își amintește de vremelnicia clipei și de rugăciune, de Dumnezeu și încearcă să recupereze ceea ce, din lipsă de timp sau din diferite alte cauze, ignorase apropierea de biserică. Interesant e faptul că, alături de creștinii ortodocși prezenți în număr mare (ținând cont de posibibilitățile lor de deplasare) la slujbele ținute la Capelă sau la rugăciunile din sălile de masă (pe etajele spitalului), vin și credincioși aparținând altor confesiuni creștine. În mulți renaște dorința sinceră de spovedanie și împărtășire; indiferent de mediul din care provin (rural, urban), de statutul lor social (profesori, ingineri, patroni, muncitori, studenți, șomeri, agricultori), de situația materială și de vârstă (bătrâni, adulți, tineri, copii), odată ajunși pe paturile spitalului, simt cu toții nevoia asistenței spirituale, nu numai medicale, fiind nenumărate cazurile în care au solicitat fie bolnavii, fie familiile acestora citirea rugăciunilor de vindecare, Sfântul Maslu, Sfințirea Apei, Spovedania și Împărtășania, simt totodată nevoia de a avea discuții duhovnicești pentru a depăși cumplitul moment de șoc postraumatic căci “nu e de mirare: suferința încovoaie vârful chiparosului și îngălbenește trandafirul” „iar când te doare inima, și din ochii orbi curg lacrimi”.

Dincolo de asta, oamenii devin mai comunicativi, împărtășindu-și unii altora suferințele, devin mult mai atenți, mai concilianți, eliberându-se de barierele pe care le construiesc în mod conștient sau nu în viața de zi cu zi.

Prin contribuția personalului medical, extrem de receptiv la cazurile sociale, în care pacienții nu puteau suporta costurile investigațiilor medicale și ale spitalizării, am mediat efectuarea acestora. Din ofrandele aduse la Sfântul Altar s-au distribuit bolnavilor în saloane alimente, cărți de hrană duhovnicească (de rugăciune și de învățătură creștină, Catehismul ortodox, punându-le la dispoziție tipăriturile existente în micuța bibliotecă a paraclisului).

Extrem de dificile sunt situațiile în care copiii își văd unicul părinte stingându-se pe patul de suferință în momentul în care abia fac primii pași în viață sau părinți ce își văd copilul – lumină a zilei de mâine – ofilindu-se ca un boboc prins de înghețul unei ierni timpurii, nemaiapucând să înflorească. Mângâierea lor duhovnicească o consider o picătură în dogoritorul deșert al durerii umane, fără sfârșit între pereții spitalului, unde cu fiecare pacient, aflat într-o situație mai mult sau mai puțin critică, reîncepe lupta omului cu moartea, cu suferința și deznădejdea. Amintind câteva gânduri ale Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe Române precum și pe cele ale câtorva gânditori creștini ai literaturii universale, îmi permit să adaug boabele lor de curaj pentru frații aflați în încercarea deosebită a bolii: „fii cu curaj! Adesea căderea e un mijloc de a te ridica mai sus! (Shakespeare), „pentru mine, omul e întotdeauna un învingător, chiar dacă-i rănit grav, muribund!” (W. Faulkner), „în clasica comparație a vieții cu o corabie pe mare, s-a trecut tocmai peste partea cea mai subtilă: o corabie învinge mai ușor valurile dacă poartă o greutate – așa e și viața, greutățile fac mai sigură lupta împotriva valurilor întâmplărilor” (Lucian Blaga).

Părintele Cleopa spunea „grea este și crucea celor bolnavi. Bolnavului i se pare noaptea un an, nici mâncarea nu-i mâncare și nici bucuria vieții nu o simte. Fericit este cel ce poate să-și poarte boala ca Iov, căci acela va lua mare plată. De la cel bolnav nu cere Dumnezeu nici post, nici metanii, ci numai două lucruri îi cere, așa cum zice Sf. Efrem Sirul: „de la omul bolnav două lucruri cere Dumnezeu: rugăciunea și mulțumirea, adică să se roage necontenit Lui până la sfârșitul vieții pentru boala și crucea pe care i-a dat-o și va avea cunună de mucenic, căci așa precum au răbdat sfinții martiri, sfinții pustnici, creștinii cei buni, ca și cei bolnavi, ce au avut credință tare în Hristos Dumnezeul nostru”.

Nimic mai fragil, mai vulnerabil decât sufletul încercat de boală, deznădejdea ce trebuie alungată din inimile celor care știu că au puține șanse de scăpare, astfel, consilierea de urgență, când ei sunt încă în deplinătatea conștiinței de sine și printr-o simplă strângere de mână sau o clipire a genelor iau ultima împărtășanie plecând împăcați spre cele veșnice, are o mare importanță.

Sunt și minuni, presărate printre cazurile extreme, când medicii au lăsat lupta pe umerii rugăciunii iar Dumnezeu a îngăduit revenirea nesperată a pacientului, iată un singur exemplu deși ele s-au adunat în număr mai mare de-a lungul timpului (Andronic Gheorghiță din comuna Arbore, județul Suceava, având un grav traumatism cranio-cerebral în urma unui accident de circulație și supus unor intervenții chirurgicale extrem de dificile și-a revenit uimind personalul medical ce a reunoscut lucrarea divină după o comă profundă și leziuni extrem de severe).

Un proiect în curs de desfășurare îl constituie catehezele ținute la Capelă vineri / duminică după- amiază, atât pe teme religioase cât și prin participarea unor medici ce promovează „terapia profilactică” deschizând calea receptării gravității producerii TCC, a cauzelor prin care ele pot fi evitate.

Consilierea duhovnicească este o mângâiere la căpătâiul bolnavului, descoperindu-i în chip tainic și cu anevoie de înțeles că de la Dumnezeu sunt încercările acestei vieți (Iov 5,18 căci El rănește și El leagă rana, El lovește și mâinile Lui tămăduiesc”), El ne întărește în suferință (Ps. 40, 3 „Domnul să-l ajute pe cel în patul durerii lui, în așternutul bolii lui să-l întărească pe el” ) și ne ascultă (Ps.19, 2: „Doamne, Dumnezeul meu, strigat-am către Tine și m-ai vindecat”).

Pr. misionar Constantin Adrian Chelaru
Spitalul de neurochirurgie „Sfânta Treime” Iași